Un oraș tihnit își răvășește florile de cireș pe esplanada Centrului Cultural „Ion Manu”, împrietenind vântul cu zarva zecilor de copii care aleargă și strigă fericiți. Am deja un prim contact cu primăvara aterizată și în Otopeni.

Hangița rebelă, Mirandolina, și-a adus pretendenții ridicoli, să-i amuze pe prichindeii din Otopeni, nerăbdători de joacă și experiențe noi.

În sală, un miros crud și cald de prospețime se plimbă printre spectatorii liliputani care au blocat până și scările de acces. Nu mai e loc să arunci un ac. Un coș cu un bebeluș, trece din mână-n mână, până-și găsește un loc, într-un colț. Mai e răgaz de-un freamăt general și un gong care pornește râsul.

Adaptare după „Hangița” lui Carlo Goldoni, comedie în 3 acte, publicată acum mai bine de 250 de ani, în 1753, „Mirandolina” e un balet jucăuș, colorat și sensibil, care scrie povestea unei tinere sprințare și pline de viață, moștenitoare a unui han în Florența. Clienții îi fac o curte asiduă carismaticei proprietare, dar ea se joacă în permanență, iscând situații amuzante. Lupta pentru inima ei este inegală și inutilă. Penibili și caraghioși, pretendenții sunt departe de inima tinerei fermecătoare. Nici unul nu are simțul ridicolului, așa că se întrec în câștigarea competiției. Un Conte, un Marchiz și un Cavaler umplu sala de chiote. Par măgulitoare rangurile, dacă n-ar fi de tot râsul. Rupt de șale, adus pe sus de doi valeți, bătrânul conte se târâie la picioarele Mirandolinei, însă nimic nu-i iese. Marchizul fanfaron, e doar un alt perdant încrezut și cu ifose de mare cuceritor. Cavalerul e convins că sabia în loc de un buchet de flori este arma ideală pentru a atrage atenția, așa că se învârte-n loc, își străpunge neîndemânatic vârful pantofului, amenință rivalii și crede că va fi mire. Mandolina, tamburina, dar și sabia devin instrumente de cucerit și de demonstrat virtuți. Îmbrățișarea din final a Mirandolinei cu tânărul lustragiu de cizmulițe roșii ca ale motanului încălțat, pecetluiește câștigătorul disputei pentru mâna tinerei. Cam așa arată intriga cu vorbe a spectacolului.

Cea cu piruete, salturi și passo doble e mult mai fascinantă, pentru că a antrenat ropote de aplauze, grație mișcărilor amuzante și voit stângace. Cum să nu mori de râs când vezi pășind pe scenă cu piruete ample, un cocoș burtos și colorat care deschide povestea și o închide la final? Când o scară devine targă pentru primul picat la concursul pentru inima Mirandolinei? Sau când un dans de cucerire e însoțit de căni și tăvi aruncate în creștetul personajului, de Cavalerul iritat de gălăgie? Coregraful Mihai Babuska și asistenții Cătălin Caracaș și Cristina Opincaru au reușit să umple cu hohote de râs întreaga sală, experimentând, o dată cu noi, efectul unor mișcări de balet apropiate dansului contemporan, cu pași care completează gesturi și grimase. Cu doar câteva elemente de decor care să susțină plasarea în spațiu a poveștii, scenografa Adriana Urmuzescu a lăsat machiajul și costumele să amenajeze o atmosferă italiană însorită, de secol 18. Serenata Florentina, Funicula lui Denza, canțonete și ritmuri de tarantele au susținut lupta-spectacol a celor 9 personaje cu mare poftă de viață. Un ghem încurcat de situații comice, descurcate în final cu o oală de confetti de frumoasa, șireata, jucăușa Mirandolina, o maestră a eschivelor.

Opera Comică pentru Copii a zburat de pe Otopeni cu tot cu entuziasmul aplauzelor, dar a lăsat promisiunea unor reveniri cu alte povești scrise cu piruete, cântate sau, pur și simplu, spuse, în felul ei inegalabil. Plecată de-acasă, OCC știe oriunde-ar fi să ridice praful de pe caldarâm, galopând printre zâmbete, în orașe tihnite.

Dana Macsim