În cazul lui Răzvan Mazilu nu mai poți vorbi de nebunie, are suficient de multă experiență acumulată în ani de carieră; poți să vorbești de curajul de a încerca ceva nou sau de pariu. În ceea ce privește Sunetul muzicii, premiera Operei Comice pentru Copii care-i poartă semnătura regizorală, încă nu m-am lămurit dacă e vorba de curaj sau de pariu (câștigat). Și de ce spun asta? Pentru că a aduce în fața copiilor un musical de aproape trei ore (cu o pauză de doar 15 min – pe ceas, chiar atât a fost) poate ascunde în spatele deciziei curajul de a vedea dacă cei mici chiar rezistă trei ore, sau, de ce nu, pariul că un spectacol care a avut premiera absolută în 1959 cucerește și astăzi.
Încă de când am văzut anunțul pentru casting știam că o să merg să văd Sunetul muzicii împreună cu fiica mea; chiar dacă ea are doi ani sub vârsta recomandată, compensează cu zeci de spectacole vizionate deja. A rezistat foarte bine, ba chiar i-a plăcut într-atât de mult, încât să-mi cânte pe stradă la plecarea spre casă (e cel mai indiciu în cazul ei că a fost în poveste). Nu știam la care distribuție o să nimeresc, dar la intrarea în sală am aflat că o voi revedea pe Ana Bianca Popescu. Și a fost o Marie de zile mari, în formă vocală, dar și cu poftă de joc, a simțit scena și, ceea ce chiar trebuia să se vadă, a coordonat foarte bine grupul celor șapte von Trapp. De la ea trebuia să vină energia, în primul rând de la ea și abia apoi de la căpitanul Georg von Trapp, tatăl copiilor, cel care a fost întruchipat de Daniel Pascariu. Răzvan Mazilu a construit bine tandemul celor doi, atât din punctul de vedere al mișcării în scenă, cât și din cel al construcției propriu-zise a rolurilor. Ea trebuia să fie pătimașă, năvalnică, dar și candidă și cu o puritate a sufletului care să intre oarecum în opoziție cu tenacitatea, experiența de viață și siguranța afișate de către Elsa Schraeder, al cărei rol a fost jucat de către Lorena Sandu. Pentru Ana Bianca Popescu a fost, oarecum, un contre emploi, dacă e să ne gândim la câte roluri are în portofoliul personal. Și de aceea au contat foarte mult luciditatea și felul cum a controlat rolul pe tot parcursul spectacolului. Iar la sfârșitul celor aproape trei ore chiar am spus că a fost parte din poveste și a dat viață acesteia.
Curajul lui Răzvan Mazilu de a lucra cu copii, e drept, obișnuiți cu scena Operei Comice pentru Copii (i-am recunoscut din alte spectacole ale stagiunii curente sau din anii trecuți) a fost recompensat cu o prestație de top zece din partea acestora. Rutinați, sudați ca echipă, conștiincioși și integrați bine în spectacol, cei mici chiar au colorat frumos povestea, scuturând de praf un musical ce părea aproape uitat de către spectactorii români (indiferent din ce generație ar face parte aceștia). Cât despre pariu, dacă l-a pus, ei bine, eu cred că l-a câștigat: nu cred să fi plecat cineva la pauză, după cum nu cred că au fost copii sau adulți care să fi ieșit din sală plictisiți sau nemulțumiți de ceea ce au văzut. A construit atent fiecare moment al spectacolului, a insistat foarte mult lpe intrările fiecărui personaj în parte, multe dintre ele fiind dinspre sală, ceea ce a dinamizat suficient de mult relația dintre spectatori și actori. Spre deosebire de alte spectacole regizate de el, aici a avut mai puține momente de dans și e bine că n-a plusat în această direcție, altfel cred că se lungea nepermis de mult întreaga reprezentație. Să nu vă așteptați să vedeți o coregrafie complicată sau să regăsiți anumite elemente specifice lui Mazilu, din contra, s-ar putea să fiți chiar puțin frustrați din acest punct de vedere, dar să nu uitați că e vorba de un spectacol pentru copii, în primul rând. Și cred că a făcut bine că n-a complicat trama (și) din acest punct de vedere; este adevărat că m-aș fi așteptat să rezolve puțin altfel anumite intrări sau tranziții, după cum nu mă așteptam să văd niște elemente de decor care mie, una, mi s-au părut stridente. Dar, per ansamblu, scena se vede bine dinspre sală, tablourile se compun într-un tot al poveștii, ceea ce face din Sunetul muzicii o reușită a Operei Comice pentru Copii.
Nu pot să nu închei fără a spune ceva despre orchestră. E greu să cânți impecabil când din sală vin peste tine plânsete de bebeluși (că au fost și ei prezenți) sau când forfota celor mici pare să domine ceea ce se cântă pe scenă. Și de aceea dirijorul trebuie să fie foarte atent la cât și cum se aude orchestra, fără să uite că și vocile trebuie să fie susținute și puse în evidență. Au fost momente când vocile păreau că sunt acoperite de orchestră, dar prea puține, astfel încât calitatea întregului spectacol rămâne una de top.
Am ieșit din sală cu gândul că la toamnă vreau neapărat să revăd spectacolul, dar și în alte distribuții (în sală în seara acesta a fost și Ionuț Grama – von Trapp în altă distribuție – urmărindu-i foarte atent colegii, ceea ce spune multe despre el ca profesionist). Sunetul muzicii este un spectacol pe care-l recomand tuturor, mari sau mici: câștigați trei ore de musical de calitate, cu o muzică excelent orchestrată și cu o trupă de actori minunat puși în valoare de către Răzvan Mazilu. Așa că… la toamnă mergeți să vedeți Sunetul muzicii la Opera Comică pentru Copii.
