De ziua lui, mi-a cerut să-i cumpăr un fotoliu roșu, cu tot cu pernă, ca la OCC…. și toate personajele înghețate pe căni, tricouri, pijamale, puzzle-uri și alte jocuri și promoționale din holul de la intrare, pe care le vede în fiecare weekend. Nu o mașinuță, nu un gadget, nici măcar dulciuri. Și, de la o vreme, nici nu-mi mai spune, doar îmi face din ochi și-mi arată complice orice scaun de culoare roșie pe care-l vede. O mimică zglobie, îmbrăcată-ntr-un mesaj serios și timid, care dezleagă zâmbete, nicidecum agasare de părinte.
Nimic mai potrivit pentru noua lui etapă de grimase pe care o exersează, decât escapada artistică de la ora 11, la spectacolul de pantomimă, „Copiii în Țara Minunilor”, câștigătorul unui concurs de proiecte pentru tinere talente, inițiat de Opera Comică pentru Copii.
Cu o seară înainte, i-am testat atenția celui mic cu două-trei secvențe, marca Charlie Chaplin și Dan Puric. Nu prea m-a convins că e pregătit de un spectacol de pantomimă, la vârsta de 5 ani, dar am riscat!
În Sala Undergrant, luminile s-au stins, ca să lase un reflector să focalizeze o carte de povești, răsfoită de nepoată și bunic. Fundalul s-a însuflețit repede cu imagini și umbre care l-au adus pe Motanul Încălțat. Rând pe rând, eroi din desenele animate ale copilăriei noastre sau din basme au adus o gălăgie de stări printre cei mici și cei mari. Sărutul broaștei care l-a transformat pe prinț într-o creatură aidoma ei, a stârnit un val de interjecții printre spectatori. La fel, încercările prințului de a găsi piciorul potrivit pentru condurul Cenușăresei. O mămică a ajuns pe scenă și a devenit aleasa lui, pentru că i s-a potrivit pantoful. Pisicile aristocrate, haioase, îndrăgostite și jucăușe, au pus și ele stăpânire pe o scenă, în care elementele de decor au fost înlocuite cu stările noastre, aflate în mijlocul unor videoproiecții, umbre, lumini și emoție, adunate și risipite de personaje multe și mute. Unul singur se aude însă: Muzica! Cea care îmbracă gesturile, accentuând mesajul. E o emoție care înlocuiește cuvântul și dă atâta intensitate trăirilor, încât nu mai e nici un spațiu gol între tine și scenă. Nici nu simți că nu există vorbe. Mai ales că personajele reacționează cu tine și-ți câștigă repede încrederea. Piticul care a împărțit diamante în sală, apoi s-a reîntors lângă Albă ca Zăpada, și-a făcut mulți prieteni. Printre ei și Tudor, care strânge în mână 3 pietricele albastre și urmărește fascinat personajul care i-a dăruit așa ceva.
Aplaudăm fiecare intrare și ieșire din cadru și așteptăm cu nerăbdare o altă secvență de basm. Dar, brusc, vraja se rupe și visul dispare. Fetița, adormită în brațele bunicului, cea care se visa șoricelul Jerry, fugărit de Tom și de alți motani vagabonzi, se trezește și se pregătește de școală. O realitate care ne pune pe gânduri și ne agresează, după atâta joacă și armonie. Elevii butonează telefoane, își văd viitorul pe canalul Youtube sau ca vedete de carton și habar n-au să se joace, decât virtual, pe gatget-uri. O minge apare în lumea lor artificială și E REALĂ! Ca și miuța din spatele blocului. Plecarea fetiței de la școală, cu entuziasmul unor note bune în carnet, este repede temperat de niște părinți înlănțuiți de mirajul televizorului, dezinteresați de poveștile copilului. E un avertisment dureros de actual care atinge momentele de absența a părinților, uneori fără voie, din lumea copiilor lor.
Bunicul e singurul care recreează lumea minunilor, în care prichindeii se simt acasă. Cartea de povești se redeschide, iar curcubeul aruncat în fundal, ajută personajele de basm să evadeze, ca să umple lumea împovărată de griji a realității cotidiene.
Finalul aduce o bătaie cu perne, sincronizată cu aplauze frenetice, pene și fulgi care zboară pe scenă și printre noi. „ Cât de bine e să fii copil” o știu doar cei care învață să se rupă de tehnologii, de un prezent matur și de griji.
Cei mici, știu să facă doar asta! Lăsați-i să ne fie profesori, măcar pentru o vreme sau din când în când!
Cel mai bine au înțeles mesajul spectacolului de pantomimă, copiii. Reprezentația este, de fapt, despre noi, Maturii în Țara Minunilor lor, care nu știm să ne bucurăm până la capăt de lucruri simple, nu știm să inventăm și să ne creăm un spațiu invulnerabil.
Nu vă speriați de pantomimă! Ea te lasă doar să dialoghezi mut cu stările tale! O să aplaudați, la sfârșit, cu o mimică nedisimulată, ora voastră de tihnă colorată și vie.
Știți când realizați că alegerea unei ore petrecute cu cel mic în sala de spectacol, e o ORĂ DE AUR? Când te surprinde cu un gest sau o vorbă, exact ca Tudor, înainte de culcare: “Hei, mama, știi unde sunt pietricelele alea albastre de la pitic? Sub perna mea portocalie! Ca să am noroc!”, râde ștrengărește. „Mâine o să găsesc sigur în cameră, fotoliul roșu, de la OCC!”
O mimică? Un gest?
Doar o lacrimă sincronizată perfect cu fericirea lui, care e și a mea …
Dana Macsim
