Ca să ai o vacanță reușită, se spune că trebuie să apelezi la o minimă documentare, să știi unde mergi, ce vei vedea, la ce să te aștepți…
Ca să înțelegi un spectacol fără cuvinte, trebuie să știi de unde a pornit adaptarea, să ai o minimă lectură…
Am pornit în gând cu această comparație și cu lectura la zi a romanului lui Mark Twain, „ Prinț și Cerșetor”. A romanului, nu a vreunui rezumat, pentru că un detaliu poate naște un întreg spectacol. Așa cum s-a și întâmplat. O banală minge, ajunsă dintr-o curte regală, pe o stradă mizeră, schimbă destine. O minge, pretext pentru o inversare de roluri. Un qui-pro-quo, ca-n Caragiale, în care un personaj este luat drept altcineva, iar situațiile prin care trece trezesc ori hohote de râs, ori zâmbete amare.
Un roman, transformat în dans.
Edward și Tom Canty sunt doi băieți din Londra. S-au născut în familii diferite, locuiesc în zone diferite, dar se joacă la fel. Și mai au ceva în comun: seamănă incredibil. Visele lor sunt încrucișate. Tom vine dintr-o familie de cerșetori și visează să întâlnească un prinț. Edward Tudor, prinț de Wales, speră să poată merge cândva, cu picioarele goale prin noroi și să vadă viața fără fard. Plictisit și absent, aruncă o minge, care ajunge la picioarele lui Tom Canty, rătăcit în fața Palatului Westminster.
Și puzzle-ul pornește povestea. Schimb de haine și de destine. Îmbrăcat în zdrențe, Prințul se izbește de viața dură a străzii, iar Tom gustă nectarul otrăvit al puterii pline de fățărnicie și minciună. O parabolă cu mesaj etic, pe care Mark Twain o așază într-un joc matur de-a viața, iar Cătălin Caracaș, regizorul care semnează și coregrafia spectacolului, o transpune într-o superbă înlănțuire de stări în mișcare, pe muzica lui Laurențiu Profeta, artizanul sonorităților din Peter Pan, un alt spectacol reușit, din repertoriul OCC.
Am ajuns în Sala Mare, când luminile s-au stins, iar scena se compunea și recompunea din puzzle-uri colorate, supradimensionate și în mișcare.
„De ce nu vorbesc, tati? Sunt supărați că s-au bătut cu bețele?”
„Nu, tati, doar vor dansa, e balet…”
„ De ce fuge și îi strâmbă și nu vrea să mănânce?”
„E obraznic, face numai prostii, ca tine, de aia!”
,,De ce joacă oameni mari în roluri de copii?”
„De ce-uri” pe care n-ai cum să nu le auzi în sala Operei Comice pentru Copii, deși îți dorești ca șoaptele explicative să nu deranjeze pe ceilalți și, mai ales, să nu tulbure concentrarea artiștilor de pe scenă.
Plonjăm în plin secol 16. Adriana Urmuzescu a umplut scena cu decoruri din cuburi suprapuse și puzzle-uri care schimbă momentele acțiunii, alternând culori și completând costumele pastelate, care vin din Renaștere. Totul e o joacă stilizată, pe care nu te mai saturi s-o descoperi și s-o înțelegi. 8 tablouri care te plimbă pe străzile austere ale Londrei, prin curtea și sălile eclatante ale Palatului, prin cocioaba familiei Tom sau prin iarmarocul împănat cu o mulțime pestriță și gălăgioasă, plină de bufoni, muzicanți și tarabe. Dincolo de ludicul mișcărilor pe poante, fascinează înlănțuirea de jocuri în dans, de mimică și comic care abundă.
Micul vagabond, devenit prinț, trăiește amuzat în noua viață, imitând gesturi și oameni de la Curte. De cealaltă parte, prințul ajuns cerșetor se lovește brutal de o lume gri, plină de suferință și neprevăzut.
Un schimb de roluri și de viață care durează suficient, cât să înțelegi că jocul e cea mai simplă metodă de a învăța o lecție, despre cum să cazi demn, să reziști și să te adaptezi sau cum să urci, fără să amețești și să uiți de unde ai plecat.
Ca realizare artistică, cel mai fascinant moment regizoral mi s-a părut iluzia oglinzii. Greu îți dai seama că balerinii care se perindă prin fața unei rame sunt dublați de alții, care execută mișcări în oglindă, de cealaltă parte a ramei. Un dans dublu al balerinilor care simulează reflexia în oglindă, cu mișcări sincron, impecabile.
Regizorul Cătălin Caracaș „a mai crescut un copil și l-a aruncat în lume, să-și trăiască viața”, cum îi place să spună.
Fiecare spectacol de la Opera Comică pentru Copii, fie c-a fost vorba despre „Peter Pan” sau „Flautul fermecat ” ori „Hansel și Gretel”, îți scoate câte o carte din bibliotecă și te provoacă s-o citești. Acesta e primul pas!
Vii, apoi, in sala de spectacol și deschizi alte coperți în care, aceleași personaje îți cântă sau dansează povestea, într-un fel pe care mintea, ochii și sufletul o trăiesc în alte dimensiuni. Mereu surprinzătoare, fascinante și empatice…
Dana Macsim
